forget what you don't know yet

don't forget about Radio Clabuc - Cu Un Pic Mai Mult Bulbuc

simbolul unei activitati premature

A fost odata ca niciodata un copil pe nume Copil caruia ii placea leganatul.. astfel, intr-o buna zi, si-a construit un leagan din sfori firave pe care le-a agatat de un copacel nici prea mare nici prea mic, dar nici cat un buric. Si asta pentru ca – am uitat sa va spun – Copil nu era un copil ca toti ceilalti, chiar daca numele lui avea o aparenta generala. Copil era mai degraba un embrion firav.. in suc si structura embrionara, nicidecum un copil normal, vesel si zglobiu, ci trist si aramiu.

Copil nu era batjocorit de ceilalti copii. Copil era ignorat, era trecut cu vederea. Dar nepasarea aceasta nu venea din rautatea cu care era privit. Ci mai degraba din teama copiilor de a descoperi ceva ce i-ar putea impiedica de la drumul spre joaca. Da. Copil era o piedica. Dar si lui ii placea asa.. uneori.

Lui Copil ii placea uscatul frunzelor. Avea el o idee ascunsa: doar frunzele uscate se rostogolesc.. si ajung sa se deplaseze mana in mana cu_vantul. Cu toate acestea, paradoxal.. lui ii placeau miscarile verdelui frunzei. Leganarea fragila dintr-o parte intr-alta.

Se legana nostalgic in sforile pe care singur si le-a atarnat. Neavand acces la jucarii, prefera sa intinda capul pe spate, imbracat in camasa lui alba.. sa inchida ochii si sa priveasca spre cer, spre iarba, spre pamantul ud, spre crengile de copac, spre vidul opac. Copil avea toate jucariile din lume si in acelasi timp nu avea niciuna. Copil era extrem de vesel si totodata nemarginit de trist. Copil era ..doar un copil.

Din fericire, Copil a murit de indata ce s-a nascut. Viata lui a fost o senzatie. Insa o senzatie atat de intensa, incat a ramas scrijelit portretul lui de copacelul nici prea mare nici prea mic, dar nici cat un buric.