15 July 2010

Aritmetica proasta a relatiilor interumane

Placerile primare dureaza mult ca sa tragi de timp. Vrei sa dureze cat mai mult satisfacerea lor: ritualul de dimineata in care bei cafeaua, fumezi, ca mai apoi sa te duci la toaleta, unde iti savurezi timpul si senzatia excretiei. Atunci cand nu mai ai de ce timp sa tragi te caci rapid. Organismul tau poate! Mintea cere amanare.. Te caci in el de timp petrecut cu tine regresat. Te grabesti pentru urmatorul context, cu revolta care se confunda cu entuziasmul. Exaltare..!

Din context iei o esenta ce crezi ca te defineste, utila intr-un viitor context.
Tot mediul social in care traiesti te predetermina, iar ceea ce te faci folosesti in urmatorul mediu social - altul, ca adult.
Actorii sunt oamenii care au constatat teatrul contextului social si au hotarat, pentru tolerarea vietii lor, sa-l ironizeze - ca o ultima scapare - facand teatru.

Context - Esenta - Context
Social - EU - Social
Teatru - Viata - Teatru
____________________________
= context = social = teatru
eu = esenta = viata


Cand esti mic ai teme pentru acasa. Cand te faci mare, ai teme pentru peste tot.
Si apoi..vine Greata.
Intampinarea Gretii - rolul superm al vietii ca cacat.

4 comments:

ics said...

tragi de timp fiindca nu esti sigur pe tine, deci tragi de timp ca sa-ti faci curaj, motivandu-te cu o gramada interminabila de pretexte pentru care stai degeaba. e cautarea care intotdeauna da roade noi, in care iti gasesti de fiecare data o motivatie sustenabila pentru ce nu faci si de cele mai multe ori e o cautare retrospectiva, fiindca raspunsurile vin pentru niste intrebari cu subiect trecut.(de ce nu ma imbrac?pentru ca nu mi-am ales hainele)
timpul petrecut in tragerea de timp variaza de la o persoana la alta si, uneori, tinde spre o bucla continua, dar, in varianta cea mai intalnita, tragerea de timp este oprita brusc, dupa o perioada semnificativa trecuta de la punctul anterior stailit pentru oprirea ei. atunci cand ti se face greata de cat ai stat si-ai cautat scuze, te ridici si pleci.
cateodata ti se face lene sa-ti mai fie lene.

zero said...

nu exista determinism in viata, asa cum nu exista planificare. omul e liber, si nu e vorba despre libertati marunte, pe care si le asuma zilnic. e vorba de mai mult. omul e liber sa existe sau sa aleaga non-existenta. oricare dintre aceste stari poate reprezenta o alegere potrivita. iar ce ai ales, ramane mereu misterul tau, probabil chiar si pentru tine insuti.

de ce momentul acesta trebuie sa fie rezultatul unor alte momente? de ce momentul asta trebuie sa fie punctul de plecare pentru alte momente? care e rostul? nu stiu. nu ma intereseaza. nu conteaza. nu exista rost in dictionar. nu exista dictionar. despre ce vorbim?

vorbim mereu pentru noi insine. nu vorbim niciodata pentru altii. suntem bolnavi. sufocam totul in jurul nostru. raspandim infectia. sa ne oprim. sau sa alegem altceva. sau sa nu facem nimic si doar sa asteptam. poate ce n-am gasit pana acum, ne va gasi pe noi. poate ce n-am gasit pana acum, nu exista. si atunci, ce rost mai are cautarea? corola de minuni a lumii e un cacat pentru care ne-am scremut ceva vreme.

viata nu trebuie traita. viata nu merita traita. viata e frumoasa. viata nu exista. viata nu e viata. viata e moment. iar momentul nu exista. de aici incepe totul. :)

Scorchfield said...

Dacă este bună sau nu această reflexie, îmi este greu acum să scriu. În schimb, revolta cu care scrii te face o "fiinţă vie", nu un "uzufruct al acestei societăţi", mie aici îmi convine, aici mă las, în voia revoltei tale.

Scorchfield said...

Călătorul neobosit este întrebat dacă s-a oprit undeva, să povestească ceea ce a văzut, să-i uimească pe cei prezenţi. Dar călătorul a spus că nu s-a oprit niciunde şi nici că ar fi văzut ceva. Atunci unde este călătoria? întreabă cineva, unde sunt veştile?, unde sunt poveştile? şi se auziră şi alte întrebări, ale celorlalţi.
O tăcere bruscă traversă adunarea. Afară calul necheză. Luna se aburea de norul trecător.
- Îmi amintesc nisipul, începu călătorul. Toţi se foiră şi în jurul lor iarba, bălăriile, abundenţa verdelui şi a umedului îi făcea să tresalte la auzul a ceea ce ei nu vedeau decât în albia vreunui râu, acolo unde stânca îşi odihnea umbra pe o bucăţică de prundiş.
- Îmi amintesc pământul topit, luminos, reluă din nou călătorul şi o pală de expiraţii zgomotoase trezi pădurea adormită deja, ce visa în aşteptarea multor răspunsuri.
Încet, încet le reaminti totul, şi ei, aceşti călători ai viselor îşi reamintiră totul. Când călătorul plecă, fără ca ei să simtă asta din cauza somnului adânc, dimineaţa veni cu o ploaie măruntă şi rece şi atunci cu toţii îşi împărtăşiră visele. Toţi erau uimiţi cât de mult visaseră.